Credința creștină la fel ca orice credință religioasă poate să fie foarte utilă creșterii spirituale a fiecărui individ uman. Prin ea oamenii pot să regăsească speranța și temeiul bunătății. În același timp credința creștină la fel ca oricare altă credință religioasă o dată pătrunsă în spațiul public se denaturează și poate să devină foarte periculoasă. Într-o relație personală cu Dumnezeu El locuiește în interiorul nostru și ne îndrumă din acel spațiu interior drumul către mântuire. Inimile noastre sunt adevăratele amvoane de la care vorbește Dumnezeu orice alte amvoane sunt intermediate de felul în care alți oameni percep credința lor și încearcă să ne-o transmită nouă. Câteodată modul lor de percepție sau cel de transmitere sau amândouă pot să fie defectuoase. Relația dintre Dumnezeu și om este directă așa cum a fost cu Moise, cu Avraam, cu David cu Isus (Iisus) sau cu apostolul Pavel. Nimeni nu este mai prejos decât acești oameni în ochii lui Dumnezeu. Isus (Iisus) nu este ”mai mare” decât noi, El este doar mai complet spiritual decât cei mai mulți dintre noi. Nu știu dacă alți oameni pe pământ chiar au ajuns la înălțimea spirituală a lui Isus (Iisus) dar știu cu siguranță că El a dorit acest lucru și a sperat că urmașii Lui pot face lucruri mai mari chiar decât El. (Ioan 14; 12) Dacă cei mai mulți dintre urmașii Lui nu ajung la acel nivel nu este vina lui Isus (Iisus) ci a celor care se consideră a fi discipolii Lui.
Atunci când credința religioasă se răspândește în societate și pretinde să îi ofere acesteia criterii de funcționare, locul lui Dumnezeu este uzurpat de diverși oameni care pretind că îl reprezintă pe El în fața semenilor lor. Credința religioasă nu funcționează la fel ca și societatea. Spiritualitatea se bazează pe o relație de dragoste spirituală între om și Dumnezeu în care se produc acomodări complexe între cei doi factori dar societatea trebuie să funcționeze după principii democratice. În societate trăiesc oameni având credințe religioase foarte diferite sau atei și toți au aceleași drepturi inclusiv dreptul de a își exprima convingerile lor spirituale sau lipsa acestora în mod liber. Nimic nu trebuie să limiteze dreptul oamenilor de a se manifesta în mod liber în societate, în afară de libertatea celorlalți și de aceea nu trebuie să existe în societate nici un fel de predominanță a nici unei credințe religioase care să fie în vreun fel favorizată.
Religia creștină prin majoritatea reprezentanților ei și alte religii îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o putere suverană, care poate să facă ce dorește cu supușii Lui. Dumnezeu este considerat că are drept de viață și de moarte asupra supușilor Săi și nimeni nu poate să îl întrebe nimic deoarece omul este o ființă muritoare. Este un fel de a face comerț cu moartea care este o barieră dincolo de care ni se poate întâmpla orice. Religiile s-au specializat în comerțul cu moartea și cu viața veșnică fără ca ele să cunoască despre aceste lucruri mai mult decât putem să cunoaștem oricare dintre noi. Dumnezeu în mod oficial este prezentat de către instituțiile bisericești ca un Monarh absolut, luminat și atotputernic cu care putem să ne punem bine dacă ascultă de glasul funcționarilor bisericești. Lumea spirituală este deci zugrăvită ca fiind o monarhie dar nu una constituțională ci una absolutistă de genul în care se prezentau monarhiile în Evul Mediu. Acest model în care Împărăția lui Dumnezeu este domeniul Împăratului suveran cu puteri absolute nu corespunde cu modelul de funcționare a societăților moderne care nu sunt monarhii absolutiste de tipul ”statul sunt eu” formulă după care conducea Franța Ludovic al IV- lea. Chiar dacă modelul este greșit totuși el este predicat de foarte mulți predicatori.
Modelul real pe care ni-l prezintă Biblia este bazat pe relația de familie între Tată, care este Dumnezeu și fiu sau fiică care îi reprezintă pe cei credincioși și pe cele credincioase. De asemenea, un alt model de relație la care se referă Biblia este modelul de căsătorie dintre soț și soție Isus (Iisus) fiind soțul și Biserica fiind soția. Biserica mai este denumită și Mireasa Mielului, adică Mireasa lui Hristos. (Apocalipsa 21; 9) Desigur că este vorba despre o căsătorie spirituală dar ideea este de a oferi un model în care esența este sau ar trebui să fie dragostea și înțelegerea. Ambele modele sunt denaturate în lumea noastră în care relațiile de familie atât cele filiale cât și cele de căsătorie sunt alterate de infidelitate și de aceea trebuie să înțelegem că fidelitatea este o valoare mult apreciată de Dumnezeu. Aceste modele sunt estompate de modelul monarhic absolutist predicat cu entuziasm de cei care văd în aceasta o sursă personală de câștig. Dacă ne supunem necondiționat lui Dumnezeu desigur că ar trebui să ascultăm orbește și de reprezentanții Lui pe pământ dar acestea sunt falsuri.
În societățile omenești moderne modelul de societate nu se potrivește cu nici unul dintre modelele oferite de Biblie în legătură cu relația dintre Dumnezeu și om. Aceste societăți moderne se bazează pe democrație, pe principii care să permită relații raționale dintre membrii acelei societăți. Aceste principii nu se pot rezuma întotdeauna la dragoste și de cele mai multe ori ele se bazează pe dreptate. Pioșenia și alte valori spirituale nu sunt și nici nu pot să fie considerate obligații din partea membrilor societăților moderne și fiecare persoană are dreptul de a își căuta propria sa fericire așa cum crede de cuviință. Lupta pentru societățile laice trebuie să fie o obligație pentru fiecare cetățean. Dacă în locul unor societăți laice s-ar promova modelul fals la care lucrează Bisericile instituționale acela al unei monarhii absolutiste în care Împăratul este Dumnezeu și acest model s-ar aplica la societățile moderne în care trăim atunci lumea ar fi cu mult mai rea decât este în momentul de față. Hitler sau Stalin au încercat și ei să impună acest model cu rezultate dezastruoase.
Lucrurile trebuie ținute separat atunci când au o natură diferită. Spiritualitatea și politica sunt două lucruri diferite și așa și trebuie să rămână. O persoană spirituală care ajunge la conducerea unei societăți laice nu trebuie să încerce să impună acelei societăți dogmele și doctrinele religioase în care crede el sau ea. Dacă aceea persoană este cu adevărat o persoană spirituală atunci va deveni un conducător înțelept și corect care va lucra mai întâi spre binele altora. În România spiritualitatea amestecată cu politica este pură demagogie. Dacă ar fi fost Creștini sau Creștine conducătorii și conducătoarele României din ultima perioadă de timp nu ar fi jefuit țara într-un asemenea mod barbar și de aceea spun încă o dată că sloganul că Romania este o țară creștină este o pură demagogie. Foarte greu se găsesc oameni cinstiți cărora să li se poate încredința gestionarea banilor statului deoarece credincioșii creștini și credincioasele creștine din România sunt mai degrabă puși pe căpătuială. România nu este o țară creștină chiar dacă majoritatea populației se declară a fi creștină deoarece societatea românească nu se conduce după valori creștine ci după goana după înavuțire. În orice caz Creștinismul trebuie să fie în interiorul ființelor noastre și atunci când se află acolo se va vedea rezultate pozitive și în atitudinea față de societate. Dogmele și doctrinele religioase nu au ce căuta în conducerea unei societății dar oamenii cu adevărat spirituali pot influența în bine lumea în care trăiesc nu prin demagogie și impunerea unor reguli religioase ci prin înțelepciunea și corectitudinea lor.